E Saptamana Pastelui. A fost Saptamana Patimilor pentru Christos. Acum este Saptamana Patimilor pentru lumea intreaga. Lumea moderna este ingenuchiata. Stiinta este neputincioasa. Politica este dubioasa. Conceptiile post-moderne de viata sunt in colaps. Civilizatia contemporana ajunsa la zenit, este aproape sa-si infrunte abisalul nadir.
Lumea vizibila este ingenunchiata de un virus care nu se vede. Nu stim exact de unde vine, unde merge; dezbatem daca e natural sau artificial, daca e arma sau plaga. Conspiratii si elucubratii domina discutiile, blogurile si media sociala.
Societatea post-moderna a intrat peste noapte in moarte clinica, in groaza apocaliptica. Ne-a intrat frica in oase si angoasa in inima. Ne este plina mintea de suspiciune. Oricine poate fi purtator si transmitator. Ne temem unul de altul. Suntem mascati si manusati. Dupa ce am epuizat stocurile de hartie igienica si dezinfectant, suntem in pericol sa epuizam resursele de apa de atata spalat pe maini.
Libertatea garantata prin Constitutie ne-a fost luata de o Pandemie. Suntem inchisi in case cu copii plictisiti si cu batrani izolati in pericol de moarte. Avem masini care nu prea mai circula, haine scumpe pe care nu avem unde le purta. Avem autostrazi imense fara trafic, centre urbane pustii. Avem cele mai bune restaurante care nu ne mai servesc, cele mai prestigioase universitati care nu mai invata nimic. Avem corporatii multinationale in pragul falimentului, avioane imense care nu mai zboara, croaziere luxoase care nu mai plutesc, plaje incredibile de care se bucura doar pescarusii. Avem timp si nu stim ce sa facem cu el.
E Saptamana Patimilor pentru Lume. Ne ducem crucea sociala ca o turma fara pastor. Suntem foarte docili si usor de manipulat. Din curajosi, devenim patetici, din luptatori devenim prizonieri resemnati. Din optimisti incorigibili, devenim incet pesimisti iremediabili. Nici nu ne imaginam cat de usor ne poate controla guvernul cu drone si celulare, cu ordonante si ordine executive, dar mai ales cu frica si groaza teribila.
E Saptamana Patimilor si nu ne putem aduna. Avem cladiri frumoase, dar goale, formatii care nu mai pot performa, sisteme care au devenit inutile. Toti avem parcare acum. Nu se inghesuie nimeni. Avem viziune si parca nu mai vedem nimic. Am facut planuri si evenimente care se anuleaza zilnic. Avem amvoane la care nu se mai inghesuie nimeni. Multam, Doamne, pentru tehnologie, ca asa am ajuns in era virtuala.
E Saptamana Patimilor si avem nevoie disperata de Inviere. Trebuie sa invieze Credinta. Credinta in Dumnezeu. Moderni si sofisticati, educati si cultivati, am inceput sa credem in noi insine, in oameni, in politicieni, in stiinta si medicina, in cariere si bani, in evolutie si ecologie, si tot mai putin in Dumnezeu. L-am exclus din toate treburile noastre, i-am negat existenta, l-am relegat la statutul de mit, credem toate ipotezele evolutioniste si nu mai credem Cuvantul lui. Credem ca stiinta poate dezlega orice enigma, poate rezolva orice problema. Credem ca ne putem juca cu viata, credem ca putem crea tot ce produce imaginatia noastra. Cine are nevoie de Dumnezeu? A crede in El este perimat, este bigotism, este fanatism. Noi suntem stapani pe propriul destin. Suntem in controlul planetei si universul este al nostru. Facem tot ce vrem! Ca sa ne demonstreze contrariul, ne-a trimis un virus. Sau le-a permis chinezilor sa-l trimita! In aceasta Saptamana a patimilor, avem nevoie de invierea credintei ca “Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3).
E vremea sa invieze Valorile noastre. Ultimii ani au fost un prohod continuu. Ne-au murit valorile. Societatea asta avansata a incercat sa distruga familia. Familia traditionala este aproape o aberatie azi. S-au inventat unitati sociale care corespund fiecarui still de viata stricat. Ne jucam cu mintile copiilor, cu identitatea lor, cu viitorul lor. Ne jucam cu natura, cu biologia si cu epistemologia constiintei. A venit Corona si nu mai auzim la stiri toate aberatiile ideologice. Acum parca nu mai conteaza, dar conteaza familia cu care suntem izolati.
Putem merge mai departe: am omorat moralitatea, conceptul de bine si rau, am omorat constiinta si am facut din nelegiuire, virtute. Am sacrificat pe altarul ideologic milioane de copii nenascuti, ne-am jucat cu viata fara sa realizam ca toate aceste jocuri nebunesti ne costa viata. Avem nevoie de Invierea Valorilor.
In final, avem nevoie de Invierea Invierii. Am facut din Inviere o sarbatoare, o traditie, o religie, un concept care devine din ce in ce mai strain, cand de fapt Invierea este o persoana. “Eu sunt Invierea si viata”, spunea Isus. Invierea trebuie sa fie in noi. E dinamismul nostru, pasiunea noastra, puterea transformatoare, inchinarea noastra, trairea noastra autentica. Daca nu este Christos in noi , suntem chimvale zanganitoare, instrumente dezacordate, farisei pretentiosi, pereti varuiti, nori fara ploaie si crestini fara putere. Realitatea este ca am avut o revolutie bisericeasca din punct de vedere organizational, tehnologic, educational, teologic si omiletic. Am crescut imens calitatea si am scazut dramatic spiritualitatea. Ne-am obisnuit cu programe sofisticate, cu inchinare dinamica, exploziva, cu predici elocvente, cu facilitati incredibile in care ne-a venit tot mai greu sa participam. Ne-am amagit constiinta prin vizionare tangentiala online si am pierdut pasiunea pentru Casa Domnului. Am devenit sensibili la orice lucru secundar si insensibili la prezenta lui Dumnezeu. Ne-am specializat in politica bisericeasca si nu in caluzire cereasca. Ne-am mutat dintr-o Biserica in alta, pentru ambitii personale sau clenciuri interpersonale. Si iata ca nu mai putem merge niciunde. Nu ne-am mai bucurat cand ni s-a spus mereu “Haidem la Casa Domnului”, ci dimpotriva, ne-am ofensat. Si iata ca a venit vremea cand nu mai putem merge. Sanctuarele somptuoase sunt goale. Se aude ecoul propriei voci. Sunt doar sanctuare, ca Biserica nu-i aici. E risipita ca o turma fara pastor. Ca Biserica suntem noi. Suntem in sufragerie sau in bucatarie cu ochii lipiti de un ecran mai mic sau mai mare si nutrind sentimente fara precedent in inima. Rezoneaza cu noi Psalmul 137. Pe sofalele din sufragerie sedem jos si plangem, cand ne aducem aminte de Sion. Pe ecranele de televizor, tablete, celulare sau calculatoare ne-am agatat harfele si suntem gata sa cantam cantarile Domnului intr-un context strain. In izolare, suntem gata sa declaram “Daca te voi uita, Biserica… sa mi se lipeasca limba de cerul gurii… daca nu voi face din Biserica, din Domnul, culmea bucuriei mele!”. Dintr-o data in inimile noastre lucreaza puterea invierii. O dorinta puternica renaste in noi. Ne cuprinde din nou emotia “Cat de placute sunt locasurile tale, Doamne al ostirilor! Sufletul meu suspina si tanjeste de dor dupa curtile Domnului.” Mi-e dor de Biserica, de credinciosi, de adunarea in sarbatoare a sfintilor. Usile se vor deschide iar, vor fi locuri in sanctuare. Vom sarbatorii din nou. Ma rog insa ca noua dorinta sa nu tina doar cat Saptamana patimilor.
Saptamana Patimilor nu este vesnica, dar este grea, dificila, inspaimantatoare. Dar vine Invierea. Mai mult ca oricand, avem nevoie de Inviere! Christos a Inviat!
